Blog me silly

Dragii mei, de cand eram baiet mi-a placut sa repar lucruri. De fapt, asta cred ca este o trasatura implantata adanc in ADN-ul masculin, necesitatea de a demonstra abilitati in tehnica de toate felurile. Aceasta necesitate creste cu timpul, si se manifesta printr-o crestere in timp a experientei acumulate.
Experienta acumulata este evident direct proportionala cu cantitatea, si valoarea echipamentelor distruse acumuland aceasta experienta.
Cred ca prima oara cand am manifestat interes in partea tehnica a lucrurilor a fost cand m-am electrocutat la masina de spalat
Pe vremea aia mama spala rufele la o masina de spalat Albalux (sa nu imi spuneti ca nu ati auzit de ele), si se pare ca avea pe undeva ceva fire care nu stateau tocmai bine izolate. Cand spala, pe langa ca se zbatea in stanga si in dreapta, mai si scotea spume si apa, de parca era in Exorcistul. Trecand pe langa ea intr-o zi, ceva m-a posedat sa imi inmoi un pic degetul in apa care se revarsa, si am simtit o senzatie de gadilat la nivelul degetelor, urmata brusc de ridicarea firelor de par in crestetul capului.
Cu trecerea timpului am devenit tot mai fascinat de puterea pe care o poate exercita priza, si lucrurile care intra in priza. Cred ca lucrul care m-a determinat cel mai mult sa ma apuc de mestereli a fost cand a venit un coleg de generala la mine acasa, si ne-am pus sa ascultam ceva muzica la casetofonul meu, care era o rabla mica la vreme aia, cu un difuzor de 3 W. La un moment dat colegul meu imi spune:
„Auzi mah, vrei sa te invat cum sa il faci sa se auda mai tare ?”
Instant am ciulit urechile si l-am rugat sa purceada in prezentarea misterelor audio ale casetofonului. A luat baiatul o surubelnita si a inceput sa invarta un surub la capul de redare. Practic ce s-a intamplat a fost ca a pus capul de redare mai aproape de banda, ca sa redea mai bine. Am ramas de-a dreptul fermecat. Colegul meu a plecat, dar dupa vreo doua saptamani, am inceput sa observ ca nu se mai auzea la fel de tare casetofonul, ci din ce in ce mai slab.
Ei bine dragii mei, acela a fost momentul in care casetofonul familiei a inceput lungul sau drum in abisul rejecturilor, in care a ajuns fub forma de piese de schimb.
Legea reparatorului numarul 1: cand e vorbe de electronice, cum ai bagat surubelnita in orice produs electronic, acesta va inceta sa mai fie la fel ca in ziua in care l-ai cumparat, si isi va accelera degradarea in ritm ametitor.
Am corectat problema ce la momentul respectiv parea simpla, si am mai strans odata surubul. Apoi a trebuit sa strang surubul din ce in ce mai des, pana am ajuns la momentul in care trebuia sa tin cu surubelnita de surub in timp ce banda rula ca sa pot sa ascult ceva. O consecinta directa a acestui lucru a fost ca a trebuit sa scap de portita prin care bagam caseta, ca sa pot avea acces direct la surub.
Datorita faptului ca am scapat de portita, caseta acuma nu mai statea foarte precis pe rotitele care o invarteau, si in scurt timp au inceput sa cedeze si alea.
Din ce in ce mai des, casetofonul suferea interventii din ce in ce mai masive, pana la punctul in care trebuia sa il demontez complet o data la 3 zile. Dupa esecuri succesive, am inceput sa recurg la improvizatii, cum ar fi sa tin rotitele in loc cu fire de pai sau de plastic din matura lu’ mama, care turba cand vedea ca ii cioparteam toate maturile si le lasam complet fara podoabe ca sa repar casetofonul. O consecinta a faptului ca sareau rotitele, era faptul ca se incalcea banda, asa ca am dezvoltat metode eficiente de lipire, folosind o bucatica de scotch, un cutit incins la aragaz si topindu-le pana se lipeau. Cred ca nu are rost sa intru in detalii. Va puteti imagina cum arata casetofonul si benzile dupa o perioada buna de timp.
Evident ca la un moment dat bietul casetofon si-a dat obstescul sfarsit, si a refuzat sa mai suporte interventiile mele, asa ca a sucombat si m-a lasat cu benzile lipite prin topire in brate.
Legea reparatorului numarul 2:
Orice meserias adevarat are o lada pe undeva unde strange toate gunoaiele, pardon, electronicele care intr-o zi o sa fie „utile”. Am inceput sa sap in cutiile pe unde imi tineam toate piesele, si am gasit un alt casetofon. Era vechi, jerpelit, si ii lipsea stecherul.
Era candidatul ideal. M-am pus la treaba si am inceput sa caut metode sa il racordez la reteaua electrica. Avea doua cabluri care ieseau din el. Unul subtire, de care eu am dedus imediat ca e antena (nu stiu cum am reusit sa deduc ca doua fire, care erau izolate ar putea fi antena, dar nah … experienta creste cu timpul), iar celalat era mai evident, un cablu mai gros, cu doua fire la capat. Am dedus instant ca ala e cablul de alimentare si am nevoie de un stecher. Dar de ce sa ma chinui sa ii pun stecherul direct, nu?!! Mai inai trebuie testat, corect ??!!
Stiti cum se sinucide melcul?
Se uita in priza!!
M-am uitat in priza, cu cate un fir al cablului in fiecare mana !!!
Am vazut o lumina alba, si mi se parea ca ma indrept inspre ea … sau venea ea spre mine … sau eu mergeam spre ea … sau ea venea spre mine … am ametit !!!
M-am intins pe pat ca melcul, si am admirat vreo 10 minute lumina alba care venea si se departa spre mine.
Dupa cum am spus mai sus, experienta creste direct proportional cu numarul de echipamente distruse … iar eu eram tanar atunci, deci am mai strans experienta intre timp.
Despre restul de experiente acumulate, voi povesti data viitoare

6 Responses to “Eu … Reparatorul”