Blog me silly

Dupa cum ziceam ieri, duminică a trebuit să lucrez. Din fericire nu am fost singurul fraier care şi-a tocat nervii pe platforme. Doi dintre colegii finlandezi care au fost la ultima întâlnire de genul ăsta în Franţa, s-au stresat cot la cot cu mine. Când am observat că ne apropiem vertiginos de ora 7 am tras concluzia că nu e a bună şi că trebuie să şi mâncăm în seara asta. Mai ales că suntem în mijlocul pustietăţii cu hotelul ăsta. Eu eram singur, ei erau doi. Mă gândeam că pe ăla mai mic îl înghesui fără probleme pe bancheta din spate, aşa că am plecat spre maşină cu idea de a merge spre Ancona să ne plimbăm pe plajă, şi să băgăm ceva la maţ la un restaurant pe malul mării. I-am avertizat că maşina cu care eram era mai mult buburuză dar ne putem înghesui.
Când am ieşit din hotel începem să auzim strigăte de la ultimul etaj al hotelului. Era unul dintre coreenii care au fost şi ei prezenţi data trecută.
“Unde mergeţi??!!” ne întreabă tipul într-o engleză un pic diformă.
“Să ne plimbam”.
“Uuuuu … ce bine … pot să vin şi eu ??!!”
“Da … normal …”
Nu e politicos să refuzi compania, mai ales că aştia din Corea sunt nişte băieţi excepţionali.
A ajuns într-un minut jos. Îmbracat într-un maieu, şlapi, şi pregătit de o plimbare scurtă pe jos. I-am explicat mai pe îndelete că noi aveam de gând să mergem până la Ancona cu maşina şi să mâncăm ceva acolo.
“Sună bestial, stai să mă duc să îl chem şi pe colegul meu”.
Când a plecat m-am uitat la finlandeji, ei la mine, şi am realizat că maşina parcă se tot micşorează. Au venit băieţii, şi am pornit spre parcare.
Când au văzut-o am auzit cum le-a căzut falca la toţi în spatele meu. Ca să fiu sincer eram toţi cam la aceiaşi statură, deci media de kilograme era cam la 85 de fiecare (bine, recunosc am 90 ). Am deschis uşile, am tras scaunele şi i-am invitat pe trei din nefericiţi să se înghesuie în spate. Parcă eram într-o comedie cu Benny Hill. Ziceai că suntem clovnii de la circ înghesuiţi în maşina aia mică. Dacă înainte mi se părea că maşina se mişcă lent, acuma aveam senzaţia că are nevoie de un set de pedale ca de bicicletă ca să poţi urca la deal.
După ce m-am urcat în maşina şi m-am făcut comod (şoferul trebuie să stea întotdeauna comod ) le-am spus:
“Băieţi, gândiţi-vă la partea pozitivă a lucrurilor. Dacă se strică maşina, măcar suntem destui ca să o împingem ”
Am plecat spre Ancona fără GPS, ca doar nu ştiam exact pe unde vrem să mergem, doar ţinteam aşa de nebuni oraşul. Ne-am învartit un pic pe acolo până am gasit un loc de parcare lângă plajă. Sau mai precis relativ lângă plajă. A trebuit să trecem pe sub liniile de tren printr-un tunel aşa de scund că ne-am aplecat să mergem la pasul piticului. Ne-am învârtit un pic pe plajă după care am găsit un tunel mai uşor de străbătut şi mai larg. După arta prezentă în tunelul respectiv ne-am dat seama că suntem într-o zonă foarte prietenoasă, în care picturile cu grafitti se fac cu culori vesele, calde (roz, galben, violet, verde) şi în care mesajele de genul “Morire stronzi” îţi încalzesc coclaurile inimii cu voie bună.
Am tras o tură pe acolo ca să descoperim lucruri interesante, cum ar fi faptul că jumate din magazine erau închise cu semne de falimentare, iar din restul erau doar câteva deschise. Ne-am aşezat la o speluncă unde tanti care servea vorbea cu mine în italiană, eu îi răspundeam într-o franceză amestecată cu italiană, şi ceva elemente de engleză de la traducerea pe care o făceam pentru restul mesenilor.
Am plătit de ne-a ieşit pe nas, că abia acuma am descoperit că Italia e o ţară foarte scumpă, apoi ne-am înghesuit în maşina noastră de clovni şi am plecat spre casă.
Când au ieşit din maşină, i-am auzit pe pasageri cum îşi îndreptau oasele înainte să urce distruşi spre camera de hotel.
După cum vedeţi pâna acuma nimic interesant, aşa că dacă se întâmplă ceva mai interesant mai tarziu o să povestesc.
Ci vediamo.

10 Responses to “Italia – partea II”