Blog me silly

În vara asta am fost în Budva. Cred că a fost pentru prima oară când mi-am dat seama că încet încet mă transform într-un pensionar odios, cu o privire constantă de dezaprobare. Realitatea a început să mă prindă ușor în momentul în care am început să îmi observ ora de culcare si trezire. La ora 11 eram în pat, asta ținând cont de faptul că eram într-o stațiune de tineret, în care ora medie de culcare era 4 dimineața.

Evident că într-una din zile m-am hotărât să nu cedez așa de ușor avântului vârstei și m-am hotărât să lupt cu încrâncenare. Așa că la ora 10 seara, m-am urcat în mașină și am pornit cu nevasta spre zona fierbinte a stațiunii.  O decizie pe care după primele 15 minute de circulat bară la bară începeam să o regret. Nici un loc de parcare la orizont. Trotuarele erau pline de oameni care se îndreptau spre discoteci. Cu o manevră de expert intru pe o alee unde îmi spunea instinctul că sigur găsesc un cotlon să îmi înfig bolidul.

În timp ce mergeam ca pensionarul cu ochii cât cepele căutând o bordură mai accessibilă, dintr-un bloc au ieșit niște domnișoare pline de atât talent încât m-au făcut să uit faptul că eu de fapt căutam o parcare. Nevastă-mea a devenit mai curioasă ca mine, rămânând fascinată de garderoba lor de seară, în special tocurile pe care le-au ales domnișoarele. Amândoi admiram priveliștea din fața noastră, deși probabil din motive diferite.

Dintr-o dată îmi dau seama că în creierul încolțește o întrebare complet nenaturală, pe care nu mi-am pus-o niciodată într-o situație similară: oare ce-or zice părinții lor dacă le-ar vedea îmbracate așa??!!

Aceasta a fost revelația de care aveam nevoie. Mi-am dat seama că 15 minute de alergat după parcare la vârsta mea reprezintă deja prea mult. Singura mea opțiune e să mă transform în pensionarul odios care se uită cu dispreț la priveliștea din fața lui și apoi pleacă acasă la culcărică. Evident asta după ce trag o privire lungă după flora locală și dau din cap cu dezaprobare:

2 Responses to “Semne de îmbătrânire”