Una dintre problemele mele de bază este râgâitul fetiței. Asta este pentru că nu prea posed răbdarea necesară să stau jumătate de oră cu fetița atârnată pe umărul meu ca un sac de glet, în timp ce o bat pe spate în așteptarea râgâielii izbăvitoare.

Fiind un tătic modern și plin de confuzie de la pleuria de sfaturi primite din diverse direcții, m-am dat pe net ca să văd ce tehnici bine documentate de râgâit copii există. După o atentă documentare, am început să le și practic. Am luat fetița și am aplecat-o din stânga în dreapta ca pe o un pendul. Am zgâlțâit-o de sus în jos pe umăr până am simțit că încep să slăbesc. Am atârnat-o într-o mână în timp ce cu cealaltă o băteam viguros pe spate ca pe covor.

După jumătate de oră de trecut din tehnică în tehnică fără rezultat, m-am oprit, m-am uitat în ochii ei și i-am spus foarte serios:

“Fata tatii !! Dacă nu începi să râgâi curând, mă-ta o să mă pună să alerg cu tine pe umăr în jurul blocului până avem rezultate. Pe lângă asta o să îmi taie macaroana la net ca să nu mai citesc prostii și o să mă pună să dorm pe preș până ajungi tu la un an. Hai fii o dulceață și râgâie pentru tata !!”

Privirea care mi-a adresat-o mi-a dat de înțeles atât faptul că a înțeles absolut tot ce i-am explicat, dar și faptul că ar fi bine să îmi duc o pernă în fața ușii ca să mă fac comod:

Momentan, proaspăt achiziţionata sirenă ne trezeşte de trei ori pe noapte şi ne aleargă în toate direcţiile. Bine că n-am făcut armata că probabil mi s-ar fi făcut dor de terorile de cazarmă. Măcar acolo când ofiţerul începe să urle la tine, cam intuieşti cu ce periuţă de dinţi vrea să ştergi toaletele.

O sa încerc să nu intru în detalii despre consistenţa ultimei căcuţe realizate şi tipurile de creme de funduleţ folosite, dar voi ataşa câteva poze:

Slavă domnului că nu s-a pus nimeni să filmeze şi să facă upload pe youtube, că ajungeam băgat ca aplicaţie de speriat copii mici când nu papă totul din farfurie.

Vă imaginaţi ce tragedie se desfasoară pe facebook acuma? Gândiţi-vă pentru un moment la Ionel, amicul nostru spion KGB, care încearcă şi el să studieze mai îndeaproape capitalismul, înfulecând un Big Mac, simbolul decăderii capitaliste din această ţară. Tot ce trebuie e să fie o dată tag-uit pe FB, şi se trezeşte că îl cheamă superiorii de la Moscova pentru a da explicaţii legate de compoziţia maionezei în capitalism.

În ritmul ăsta îmi e frică să intru într-un magazin cu undiţe … risc ori să dorm pe preş, ori cu peştii !!

Înainte de a începe concertul am prins o poziție care la început mi se părea perfectă. Undeva lângă ușă, cu vedere neîmpiedicată spre scena. Lucrurile s-au schimbat în momentul în care am intrat în umbra a doi “mici” fani ai muzicii. După câteva minute de stat pe vârfuri m-am hotărât să îmi caut o zonă mai centrală în sală. În momentul acela am început să fiu urmarit de cupluri îndrăgostite.

Ziceam eu de mai demult că mă transform încet încet într-un bătrân odios care nu mai întelege dragostea. Ei bine, în momentul ăsta, eram personificarea pensionarului. Un cuplu de tineri iubăreți s-au strecurat chiar în fața mea, în mijlocul mulțimii, și pe acorduri de hardcore au început frustrarea verticală a sexului.

Au început să-mi treacă diverse scenarii prin cap … fie își făceau o analiză detaliată la amigdale. Poate au băut ceva rece și acuma își verificau amigdalele unul celuilalt. Totuși un astfel de examen nu durează mai mult de două minute.

După ce au trecut pragul de 5 minute în care nu au încercat să ia măcar o gură de aer, am început să cred că au limbile prea lungi și încercau să și le polizeze unul altuia. Totuși, după 10 minute de polizat, încercam să îmi dau seama de fapt câți metri de limbă au.

După 10 minute de desfătare fără oprire am început să mă îngrijorez. Nene, poate ăștia au amândoi piercing în limbă și s-au agățat naiba unul de celălalt. Poate de aia stau în mijlocul mulțimii pentru a atrage atenția. E de fapt un strigăt tăcut pentru ajutor. Să fie sănătoși, eu nu aveam patentul la mine. Dar să-mi fie asta învățătură de minte.

Data viitoare vin la concerte rock cu: ranga pentru descarcerat, patent pentru deșurubat și magnet pentru a depista zonele metalifere.

Am pornit cu mașina la drum după ce am tras o dezăpezire ca la carte cu racleta din dotare și contorsionările de rigoare.

După ce am tras o parcare ca la carte prin aleile lăturalnice din centrul Timișoarei, mi-am însoțit soția în recunoaștere pe aleile pline de mărțișoare. După o scurtă plimbare ne-am întors la mașină pentru a ne continua traiectoria. Când am ajuns în parcare, unghiul în care stătea bolidul meu părea cam nefiresc, dar l-am ignorat, ținând cont că nu avem nici un drum drept prin oraș.

N-am apucat să îmi bag cheile bine în contact că îmi bate cineva în geam. Am rezistat impulsului de a întreba cine e și am coborât geamul. În fața mea, un domn bine îmbrăcat între două vârste încerca să îmi explice că are o problemă. Un pic buimac la început nu prea înțelegeam ce vrea să spună și mă străduiam să îi înțeleg dilema. Primul lucru de care încerca să mă asigure e că nu e un cerșetor. Al doilea lucru este că a făcut pană cu mașina. Al treilea lucru pe care mi-l explica este că are nevoie de 7 lei pentru un bilet de tren ca să ajungă la destinația finală. Dacă primele două probleme mi s-au părut normale, a treia era chiar suspectă. 7 lei??!!! La prețurile pe care le are CFR-ul acuma unde pana mea ajunge cu 7 lei??!!

L-am refuzat subtil, și s-a făcut dispărut imediat. Acesta a fost alt lucru suspect, având în vedere că de obicei persoanele de genul acesta mai insistă chiar și după refuz. Bag cheia în contact și pornesc motorul. Trag de volan și pornesc de pe loc. După 3 secunde mă opresc. Roata față dreapta era complet dezumflată. Am ieșit imediat din mașina ca să mă uit după binefacător și să îl întreb de cei 7 lei. Dispăruse fără urmă. Dupa ce i-am salutat în gând toate rudele, și i-am umplut frigiderul de carne, am tras mașina deoparte și mi-am desfăcut portbagajul.

Am șuierat către nevastă-mea în timp ce săpam după cric prin portbagaj:

“Nevastă, fugi și fă o plimbare, că am de rezolvat chestii serioase aici”.

S-a uitat un pic cu milă la mine și apoi a pornit la pas prin parc să își caute o băncuță.

Plin de vigoare am început să sap și mai furios prin portbagaj, să îmi scot toate instrumentele de schimbat roata, urmărind nevasta cu un ochi. În momentul în care s-a făcut nevăzută, am scos telefonul și am format rapid:

“Finule … salut, aici nașu … auzi bre … în ce direcție se desfac prezoanele la roată??!!”

În dimineața din Ajunul Crăciunului, când e somnul meu mai dulce, s-a găsit și nevastă-mea să mă târască din pat, să îmi trântească un coş cu dulciuri în brațe, și să mă scoată pe o alee lângă casa socrilor.

“Ce caut aici??!!” întreb zgribulit și chiaun de somn în timp ce așteptam cu dulciurile în mână.

“Așteptăm colindețul !!”

Am tras un căscat plin de interes. Altă tradiție necunoscută care mă lasă rece. După câteva minute în care stăteam răbegiti de frig și aliniati ca pentru plutonul de execuție împreună cu alți susținători ai tradiției s-a dezlănțuit puhoiul. Din depărtare de pe drum se vedea venind un pâlc de oameni, care creștea în număr și viteză de înaintare. M-am simtit ca la Mărășești, forțat să țin piept (sau in cazul meu burtă) gloatei invadatoare. Mulțimea dezlănțuită s-a aruncat peste dulciurile pregătite și au început să le arunce prin buzunare și plase apoi au plecat la urmatoarea redută de unde pot prăda mai mult. Noi ne-am dus la culcare

Iată cum arată o invazie de olteni la colindeț:

După o oră de admirat la el, mi-am dat seama că ceva lipsea. Ceva esential care în mod normal mi-ar fi amintit de diminețile din copilărie când taică-meu îmi ardea grațios câte o scaltoacă dacă dădeam iama în portocalele primite cadou de la Nea Nicu’.

Lipsea mirosul, acea aromă frumoasă de pin care te relaxează și te face să te simți că au venit într-adevar sărbatorile.

Știți ce … chiar mi-aș dori să producă cineva un odorizant special pentru brad artificial … nu de alta, dar m-am săturat ca de fiecare dată când mă uit la brad să îmi vină să sun la numărul afișat pe odorizant ca să fiu tractat gratuit în service.

Ma așez docil pe scaun și imediat tună vocea lui:

“Cum te fac??!!”

“… Ăăăăă … Normal …” raspun eu timid.

“Te fac cu 3 pe laterale și cu foarfeca pe sus … bine??!!”

“… OK … ” răspund eu cu emoții.

Ma trântește pe scaun care începe să scârțâie sub greutatea mea. În timp ce mă instalez pe scaun, își trece brusc degetele prin părul meu cu un gest tandru, ciufulindu-mă ca pe un cățeluș, după care își pune mâna pe umarul meu, mă trântește în scaun, mă acoperă cu șorțul de frizer pe care apoi mi-l strânge la gât cu o banda albă. Înghit un pic în sec și încerc să mă liniștesc. Dar el nu îmi dă răgazul. Pune mâna pe mașina de tuns și o înfige în capul meu. Apoi cu o furie maximă, apăsând cu forță mă deposeda de podoaba capilară în timp ce mă trăgea de păr în toate direcțiile. Cu degetele înfipte în părul meu, smucește puternic în toate direcțiile ca să fie sigur că nu am unde scăpa. Capul meu se bălănganea din stânga în dreapta ca o minge de volei, în timp ce mașina de tuns era presată pe scalp de parcă spăla o tigaie după un rateu culinar.

Între timp se încinge o discuție între frizer și domnuca de la intrare cu subiectul mesei de prînz și consistența acesteia. Salamul, pâinea și roșiile păreau a fi deliciul zilei în curs, dar înca nu erau elucidate cantitătile necesare pentru a satisface echipa.

Dupa câteva runde de box cu freza mea, aparent incitat de muzica de la radio, frizerul începe sa facă un mic dans în timp ce cu foarfeca îmi scurta firele rebele ce le scotea cu forta din pumn. Ca politică personală, nu protestez niciodată când cineva are un obiect ascuțit în apropierea capului meu, mai ales că distanța de la ureche la jugulară nu e așa de mare.
După ce își încheie tortura, mă admiră în oglindă, se declară satisfacut și se pregăteste să mă elibereze:

“E bine??!!”

“Sigur că da …” (nu aveam de gând să mă risc la o rundă nouă de păruiala doar pe principiul că n-ar fi bună opera)

Am ieșit zgribulit din frizerie, meditând dacă îmi stă bine sau nu freza. Răspunsul îl aflu deseară. Dacă nu dorm pe preș, o să pot posta pe blog

Evident că într-una din zile m-am hotărât să nu cedez așa de ușor avântului vârstei și m-am hotărât să lupt cu încrâncenare. Așa că la ora 10 seara, m-am urcat în mașină și am pornit cu nevasta spre zona fierbinte a stațiunii.  O decizie pe care după primele 15 minute de circulat bară la bară începeam să o regret. Nici un loc de parcare la orizont. Trotuarele erau pline de oameni care se îndreptau spre discoteci. Cu o manevră de expert intru pe o alee unde îmi spunea instinctul că sigur găsesc un cotlon să îmi înfig bolidul.

În timp ce mergeam ca pensionarul cu ochii cât cepele căutând o bordură mai accessibilă, dintr-un bloc au ieșit niște domnișoare pline de atât talent încât m-au făcut să uit faptul că eu de fapt căutam o parcare. Nevastă-mea a devenit mai curioasă ca mine, rămânând fascinată de garderoba lor de seară, în special tocurile pe care le-au ales domnișoarele. Amândoi admiram priveliștea din fața noastră, deși probabil din motive diferite.

Dintr-o dată îmi dau seama că în creierul încolțește o întrebare complet nenaturală, pe care nu mi-am pus-o niciodată într-o situație similară: oare ce-or zice părinții lor dacă le-ar vedea îmbracate așa??!!

Aceasta a fost revelația de care aveam nevoie. Mi-am dat seama că 15 minute de alergat după parcare la vârsta mea reprezintă deja prea mult. Singura mea opțiune e să mă transform în pensionarul odios care se uită cu dispreț la priveliștea din fața lui și apoi pleacă acasă la culcărică. Evident asta după ce trag o privire lungă după flora locală și dau din cap cu dezaprobare: