În dimineața din Ajunul Crăciunului, când e somnul meu mai dulce, s-a găsit și nevastă-mea să mă târască din pat, să îmi trântească un coş cu dulciuri în brațe, și să mă scoată pe o alee lângă casa socrilor.

“Ce caut aici??!!” întreb zgribulit și chiaun de somn în timp ce așteptam cu dulciurile în mână.

“Așteptăm colindețul !!”

Am tras un căscat plin de interes. Altă tradiție necunoscută care mă lasă rece. După câteva minute în care stăteam răbegiti de frig și aliniati ca pentru plutonul de execuție împreună cu alți susținători ai tradiției s-a dezlănțuit puhoiul. Din depărtare de pe drum se vedea venind un pâlc de oameni, care creștea în număr și viteză de înaintare. M-am simtit ca la Mărășești, forțat să țin piept (sau in cazul meu burtă) gloatei invadatoare. Mulțimea dezlănțuită s-a aruncat peste dulciurile pregătite și au început să le arunce prin buzunare și plase apoi au plecat la urmatoarea redută de unde pot prăda mai mult. Noi ne-am dus la culcare

Iată cum arată o invazie de olteni la colindeț:

După o oră de admirat la el, mi-am dat seama că ceva lipsea. Ceva esential care în mod normal mi-ar fi amintit de diminețile din copilărie când taică-meu îmi ardea grațios câte o scaltoacă dacă dădeam iama în portocalele primite cadou de la Nea Nicu’.

Lipsea mirosul, acea aromă frumoasă de pin care te relaxează și te face să te simți că au venit într-adevar sărbatorile.

Știți ce … chiar mi-aș dori să producă cineva un odorizant special pentru brad artificial … nu de alta, dar m-am săturat ca de fiecare dată când mă uit la brad să îmi vină să sun la numărul afișat pe odorizant ca să fiu tractat gratuit în service.

Ma așez docil pe scaun și imediat tună vocea lui:

“Cum te fac??!!”

“… Ăăăăă … Normal …” raspun eu timid.

“Te fac cu 3 pe laterale și cu foarfeca pe sus … bine??!!”

“… OK … ” răspund eu cu emoții.

Ma trântește pe scaun care începe să scârțâie sub greutatea mea. În timp ce mă instalez pe scaun, își trece brusc degetele prin părul meu cu un gest tandru, ciufulindu-mă ca pe un cățeluș, după care își pune mâna pe umarul meu, mă trântește în scaun, mă acoperă cu șorțul de frizer pe care apoi mi-l strânge la gât cu o banda albă. Înghit un pic în sec și încerc să mă liniștesc. Dar el nu îmi dă răgazul. Pune mâna pe mașina de tuns și o înfige în capul meu. Apoi cu o furie maximă, apăsând cu forță mă deposeda de podoaba capilară în timp ce mă trăgea de păr în toate direcțiile. Cu degetele înfipte în părul meu, smucește puternic în toate direcțiile ca să fie sigur că nu am unde scăpa. Capul meu se bălănganea din stânga în dreapta ca o minge de volei, în timp ce mașina de tuns era presată pe scalp de parcă spăla o tigaie după un rateu culinar.

Între timp se încinge o discuție între frizer și domnuca de la intrare cu subiectul mesei de prînz și consistența acesteia. Salamul, pâinea și roșiile păreau a fi deliciul zilei în curs, dar înca nu erau elucidate cantitătile necesare pentru a satisface echipa.

Dupa câteva runde de box cu freza mea, aparent incitat de muzica de la radio, frizerul începe sa facă un mic dans în timp ce cu foarfeca îmi scurta firele rebele ce le scotea cu forta din pumn. Ca politică personală, nu protestez niciodată când cineva are un obiect ascuțit în apropierea capului meu, mai ales că distanța de la ureche la jugulară nu e așa de mare.
După ce își încheie tortura, mă admiră în oglindă, se declară satisfacut și se pregăteste să mă elibereze:

“E bine??!!”

“Sigur că da …” (nu aveam de gând să mă risc la o rundă nouă de păruiala doar pe principiul că n-ar fi bună opera)

Am ieșit zgribulit din frizerie, meditând dacă îmi stă bine sau nu freza. Răspunsul îl aflu deseară. Dacă nu dorm pe preș, o să pot posta pe blog

Evident că într-una din zile m-am hotărât să nu cedez așa de ușor avântului vârstei și m-am hotărât să lupt cu încrâncenare. Așa că la ora 10 seara, m-am urcat în mașină și am pornit cu nevasta spre zona fierbinte a stațiunii.  O decizie pe care după primele 15 minute de circulat bară la bară începeam să o regret. Nici un loc de parcare la orizont. Trotuarele erau pline de oameni care se îndreptau spre discoteci. Cu o manevră de expert intru pe o alee unde îmi spunea instinctul că sigur găsesc un cotlon să îmi înfig bolidul.

În timp ce mergeam ca pensionarul cu ochii cât cepele căutând o bordură mai accessibilă, dintr-un bloc au ieșit niște domnișoare pline de atât talent încât m-au făcut să uit faptul că eu de fapt căutam o parcare. Nevastă-mea a devenit mai curioasă ca mine, rămânând fascinată de garderoba lor de seară, în special tocurile pe care le-au ales domnișoarele. Amândoi admiram priveliștea din fața noastră, deși probabil din motive diferite.

Dintr-o dată îmi dau seama că în creierul încolțește o întrebare complet nenaturală, pe care nu mi-am pus-o niciodată într-o situație similară: oare ce-or zice părinții lor dacă le-ar vedea îmbracate așa??!!

Aceasta a fost revelația de care aveam nevoie. Mi-am dat seama că 15 minute de alergat după parcare la vârsta mea reprezintă deja prea mult. Singura mea opțiune e să mă transform în pensionarul odios care se uită cu dispreț la priveliștea din fața lui și apoi pleacă acasă la culcărică. Evident asta după ce trag o privire lungă după flora locală și dau din cap cu dezaprobare:

Mă îndrept spre ea după care îmi dau seama că am concurenţă. Am mai fost pus  în situaţii concurenţiale similare, dar de data asta concurentul meu are backup. Tatăl său îl supraveghează cu străşnicie, aşa că o paletă după cap şi un şut pentru plimbare ies din discuţie. Mă aşez frumos şi calm la rând şi aştept. Piciul se urcă pe sfoară ajutat de tatăl sau, şi începe să meargă susţinut. După ce se plimbă de cateva ori îmi dau seama că e un începător absolut şi imediat mă pun să îi demonstrez cum se face de fapt.

Priviţi aici cum merge puştiulică pe frânghie.

Acuma priviţi cum abordează această provocare un expert înnăscut:

Eram pe cale să plec cu lucrul în San Diego și înainte să plec m-am furișat în cutia ei de bijuterii. Am luat o ruletă mică și am măsurat frumos diametrul. Apropo, am uitat să menționez că nu sunt tocmai cel mai răsărit măr din coș când e vorba de atenții??!! După ce am măsurat diametrul, am luat ruleta la pachet să fiu sigur că la o remăsurare nu dă cu virgulă. Ajuns in US, am început să sap după inele prin magazine. La început mai timid, m-am uitat la cele cu smarald. Am luat un șir de magazine la scrutinat, dar încetul cu încetul amicii mei din State m-au convins că: un diamant e pentru o eternitate.

Obiceiul în US este să cumperi la logodnă un inel cu diamant care să valoreze de trei ori salariul tău pe o lună. Când am auzit era să dau pe spate. Acuma din motive evidente nu pot să spun cât am dat pe inel dar pot să spun atâta: până la momentul cumpărării am devenit expert în cum se alege un diamant în funcție de carate, claritate, culoare, tăietură, mărimi și certificate de autenticitate.

Oricum, după atâta muncă în documentare și ales diamantul potrivit a trebuit să aleg și o montură. Având în vedere că cea mai scumpă montură disponibilă era doar o fracțiune din prețul diamantului, ghici pe ce m-am orientat (v-am spus că nu sunt tocmai crema intelectualității)

Am ajuns la adorabila mea țintă hotărât să o dau pe spate și să îi arăt cât de galant pot fi. Problema e că după 20 de ore pe avion, 10 ore diferență de fus orar, abia mi-am stăpânit un căscat în timp ce într-un cadru romantic perfect îmi exprimam dorința de a fi împreună pentru tot restul vieții noastre, sau până când s-o deștepta ea

Inelul i-a venit ca turnat … dacă îl turnam pentru degetul de la picior. Aparent planul meu cu ruleta nu a fost chiar cel mai inteligent (vă așteptați la asta așa-i? ) fiindcă am măsurat un inel destinat altui deget. Greșeala s-a soldat cu o micșorare semnificativă a circumferinței inelului de către vajnicii bijutieri români.

Evident că prima ei observație a fost: “Puteai să-mi iei orice ineluș că eu eram fericită”. Fir-ar … și eu aruncam inelele care le găseam în cutiile cu cereale. Dar când am ales verighete am renunțat la ideea de a mai lua diamante

Umblând pe youtube am dat de următorul comentariu făcut de unul din fanii înfocați ai starletelor moderne:

“Raluka, te iubesc, te venerez, am 18 ani si am picat bacul si vreau sa-ti spun ca nu-mi place nicio melodie de la Emil Cioran, tu esti mai tare decat el ! Fac ceva pe ministerul invatamantului, ca daca ma intrebau unde e butonul de like si dislike pe youtube, 10 luam sa mor eu ! TE IUBESC !” ( sursa )

Am înteles acuma de fapt că problema fundamentală cu învățământul românesc este faptul că nu e adaptat la generația modernă. Păi serios, acuma voi credeți că dacă îi întrebam pe așa-zișii profesori moderni unde e butonul de like pe youtube, câti crezi că o să știe răspunsul??!! Sau dacă îi întrebăm cine e Raluka, ce credeți că o să facă??!! O să se uite ca pisica’n lemne!! Or să dea din umeri după ce acuză că sistemul de examinare este excesiv supravegheat și că au emoții în fața webcam-ului.

Îmi vine să îi confisc ciocănelul și apoi să îl trimit la plimbare. Totuși din când în când mai dau câte o raită pe la câte un magazin și mă uit cu coada ochiului la câte una. Când am sentimentul că nevastă-mea nu se uită, mă furișez lângă ea și încep să o întorc pe toate părțile. O iau ușor în brațe și încep să studiez specificațiile ca un adevărat cunoscător. Sistem de operare Android … perfect, o să se înțeleagă de minune cu telefonul meu. HDMI … excelent, numai bine o leg la televizor și mă dau pe youtube toata ziua. Mai pot să pun și câte o cărticică pe ea, că oricum pe cărțile din bibliotecă se adună praful și ocupă spațiu degeaba.

Oricum, motivul principal să îmi iau tableta e să îmi dau singur de lucru. Normal, că dacă ma plictisesc, ceva mai bun de făcut decât să mă joc cu un device nou nu există. Și dacă nu merge cu motivele de mai sus, pot să mă dau bine pe lângă nevastă-mea: uite puișor, ce rețete mișto am găsit pe net, și ce poze cu pisicuțe drăgălașe.

Fiindcă sunt un adevărat IT-ist încrederea mea în GPS este absolută. Nu am încercat să țin cont de faptul că hărțile disponibile sunt de pe vremea când era bunica fată mare iar soft-ul de pe GPS nu prea se prinde defaptul că pe un drum cu serpentine e mult mai lent ca un drum drept.

Am plecat la drum în toiul nopții: trafic zero, relaxare absolută. A compensat GPS-ul presupusa mea relaxare. Am mers câteva zeci de kilometri cu 10 km/h urcând un munte printr-un tunel de brazi și boscheți. Asteptam din moment în moment să iasă ursul din pădure și să îmi ceară actele la control.

După ce am orbecăit toată noaptea prin drumuri sinistre, la crăpatul de zi a început aventura alături de alți șoferi. Nene, șoferii muntenegreni au niște cojones de trei kile. În momentul în care mergi cu 80 la oră și unul vine din spate și face o depășire ultra-rapidă prin parcarea de 50 de metri aflată pe marginea drumului ți se taie respirația.

La fel ca în România se ține cont de prioritatea de BMW, prioritatea de șmecher și prin zonele astea prioritatea de Hummer. Din fericire la Hummer se acordă prioritatea la ieșirile din benzinării, când ies în trombă ignorând traficul. În rest nu prea ai de a face cu ele. Cred că de fapt șoferii de Hummer migrează din benzinărie în benzinărie pentru a fi siguri că nu rămân în pana prostului.

Cel mai palpitant a fost când am trecut pe la capătul canionului Tara (grație GPS-ului nostru care a insistat să ne ducă pe rute plăcute ochiului). Am văzut niște peisaje de stă mâța’n coadă. Însă mersul pe serpentine astea se descrie prin celebra frază: te caci pe tine cu stropi. Drumul era cu două sensuri, dar loc era doar pentru o mașină. În stânga era muntele și în dreapta prăpastia. Nici o urmă de bară de protecție, sau măcar un bolovan mai prietenos care să îți blocheze căderea. Aveam morcovul înfipt așa de adânc în fund că mă gâdilau frunzele. Dar asta era problema cea mai mică. Lucrurile deveneau cu adevărat interesante în momentul în care te întâlneai în curbă cu câte un camion care transporta lemne și te provoca la un duel de tupeu. Frâna la maxim și opritul la câțiva centimetri de marginea prăpastiei mi-a înfipt și restul morcovului în fund. Am ieșit de pe coline alb la față și cu o nevastă fericită că a putut poza peisajul de aproape.

Ca încheiere, să știți că în Muntenegru nu doar șoferii sunt demenți. Într-una din zilele în care ne întorceam de la plajă, unul dintre tunele era blocat pe o bandă. După multe claxoane am reușit să observ și ce bloca drumul. Un pensionar mergea fix pe mijlocul benzii in mijlocul tunelului. Avea o plasă în mâna dreaptă și un baston în stânga cu care făcea semn șoferilor disperați să îl depășească în timp ce îl mai îndrepta amenițător către o mașină ce avea tupeul să depășească. Părerea mea e că bătrânelul era în căutare de roșii ieftine și era foarte hotărât să le găsească.

“Iubito, am plecat la parașute. Te-am pupat!!”

Se întoarce pe partea cealaltă. Mă fofilez repede până nu proceseaza ce i-am spus. Nu de alta dar reacția ar putea fi de două tipuri:

1. O tigaie peste cap

2. O privire plină de milă și un comentariu de genul: “Baftă, dar să știi că până și parașutele au standarde”

Mă urc în mașină și plec împreună cu finul meu la locul de rendez-vous. Ne întâlnim cu băieții care au venit cu echipamentul de zbor. Trei parapante mici de o persoană și una mare pentru zbor în tandem. După un instructaj rapid am urcat pe un deal micuț pe care urma să încercăm să ne dăm drumul cu parapanta pentru exercițiul de bază.

Evident că la gradul meu de excitație m-am oferit să mă arunc primul. Rezultatele au fost cel puțin comice. În primul rând pentru că nu am ținut cont de faptul că dealul era plin de mărăcini. În următorul filmuleț se poate vedea primul meu eșec. Partea verde de jos sunt niște mărăcini foarte înalți și foarte ascuțiți, peste care am zburat cu grația unui bolovan aruncat la vale.

În următorul clip schimbarea bruscă de direcție a vântului, precum și extraordinarul meu simț al direcției au rezultat într-o plimbărică pe la granița mărăcinilor mari, și o trântă cu fundulețul fix în mărăcinii pitici.

Având în vedere că am demonstrat un talent superior în manevrarea parapantei, instructorii s-au gandit că mai bine se ocupă ei de ghidaj și ne pun pe noi (am demonstrat că la vale centrul meu de greutate are un cuvânt important de spus).

Și fiindcă a fost foarte distractivă plimbărica, m-am gândit să și filmez în timp ce zburam.

La al doilea zbor am rămas fără memorie pe telefon în timpul zborului, așa că am făcut înregistrarea în două părți (am pierdut o parte când am schimbat stocarea clip-ului).